Psihanalitice

Psihanaliza capătă azi, ca toate ideile noastre, o formă aberant totalitară, încercând să ne prindă în laţul propriilor sale perversiuni. Ea a luat locul lăsat liber de către superstiţii, se învăluie cu dibăcie într-un jargon de semantică ce-şi fabrică propriile elemente de analiză şi atrage clientela prin mijloace de intimidare şi şantaj psihic, cam în genul acelor racketters americani care ne impun cu forţa protecţia lor.

(Romain Gary – Prima dragoste, ultima dragoste (La promesse de l’aube), trad. Marcel Aderca, Editura pentru Literatură Universală, 1968)

Despre nobleţea şantajului

Va veni timpul când în faţa Tribunalelor Federale nu vei mai putea condamna un bandit, aşa cum nu-l poţi condamna astăzi în faţa Tribunalelor Statului. Când vom ajunge timpul acesta, şantajul organizat va fi o meserie tot atât de respectată pe cât este astăzi meseria de bancher. Inteligenţele cele mai strălucite ale Americii vor participa la înflorirea acestei meserii. Conţi şi duci sărăciţi din Europa vor veni în stoluri în America pentru a cere în căsătorie fetele marilor bandiţi americani care au făcut avere într-un mod care se aseamănă foarte de aproape cu felul în care s-au îmbogăţit nobilii lor înaintaşi. Astfel stigmatul că marile averi americane se datoresc comercializării va fi înlăturat şi fără îndoială vom avea ocazia să vedem şi ziua când până şi capetele încoronate din Europa îşi vor alege regine din America.

(T.S. Stribling, The Sound Wagon, 1935 / Electorii, 1994, Romhelion)

La 20 de ani după, Grace Kelly se mărita cu Rainier de Monaco.

Benefits & incentives

(Bing şi Caridi, congresmeni. Bing – hârşit; Caridi – novice.)

- Te duci spre Cameră? întrebă Caridi.
- Da’ de unde, mă duc la depozitul de papetărie.
[...]
- Te duci să cumperi hârtie sau rechizite?
- Nu, mă duc să cer să mi se plătească valoarea hârtiei pe care n-am întrebuinţat-o. [...]
- Dacă nu întrebuinţezi nici un fel de hârtie, înseamnă că poţi să încasezi valoarea în bani?
- Sigur că da, răspunse domnul Bing cu amabilitate, vino cu mine şi vom vedea care este soldul dumitale.
[...]
- Aş vrea să te întreb, domnule, se adresă Caridi omului acestuia simpatic, partea din alocaţia de hârtie pe care eu nu o întrebuinţez n-ar trebui să revină din nou guvernului?
- Până acum nu s-a întâmplat să revină niciodată, răspunse şeful biroului şi începu să râdă.
- În felul acesta, declară domnul Bing adresându-i-se lui Caridi, guvernul angajează pe membrii Senatului şi ai Camerei în aceleaşi condiţii în care cei din Sud aveau obiceiul să angajeze negresele, ca dădace şi bucătărese.
- Şi care au fost aceste condiţii?
- Atât şi atât se plăteşte în bani gheaţă, iar pe deasupra tot ce pot ciupi de la coşniţă şi de la bucătărie.
[...]
- Uite ce, eu nu voi încasa niciodată contravaloarea acestor rechizite, declară Caridi, ci voi face un schimb.
- Şi de ce nu? întrebă Bing.
- Eu am reuşit să fiu ales pe temeiul unui program de reforme, îi explică deputatul cu glasul grav.
- Cuvintele dumneavoastră îmi aduc aminte, începu domnul cel simpatic, că mai acum opt ani am avut aici un membru al Congresului care din motive de conştiinţă nu voia nici el să încaseze contravaloarea rechizitelor… O schimba cu altceva… Ce aţi dori să vă dau, domnule Caridi?
- Ce ai pe aici?
- O, te rog să nu te gândeşti nici un moment la ce am eu. Voi comanda tot ce doreşti, în contul alocaţiei dumitale pentru rechizite… diamante, bijuterii… mobilier… automobile… înţelegeţi, e atât de rar să întâlneşti un om conştiincios încât îmi face adevărată plăcere să-i procur ceea ce doreşte.
Caridi păru că se gândeşte la ceea ce ar dori.
- Uite ce, mi-am dorit întotdeauna un port-ţigaret de aur.
[...]
- Domnule Caridi, dumneavoastră aţi fost ales de curând în Congres şi am aici un port-ţigaret care revine la vreo 25 de dolari.
Domnul Bing le oferi o soluţie pentru a ieşi din încurcătură.
- Ascultă, şefule, [...]. De ce adică să nu-i acorzi alocaţia cu anticipaţie pe trimestrul următor şi să-i dai voie să-şi aleagă port-ţigaretul care-i place? La urma urmelor port-ţigaretul acesta îi va servi pentru tot restul vieţii.
- Pe cinstea mea, iată ce voi face! Numai rareori se întâmplă să vină un bărbat conştiincios care să refuze alocaţia ce i s-a acordat pentru rechizite.

(T.S. Stribling, The Sound Wagon, 1935 / Electorii, 1994, Romhelion)

Reformistele

… toate femeile sunt reformatoare, până când reuşesc să se mărite bine, dar după aceea îşi dau seama că pe lumea asta nu există nimic care ar putea avea nevoie să fie reformat şi îmbunătăţit.

(T.S. Stribling, The Sound Wagon, 1935 / Electorii, 1994, Romhelion)

Tineretul din ziua de azi…

- Mary Grace, tineretul din generaţia ta îşi închipuie probabil că toată inteligenţa este concentrată în prostiile pe care le face.

(T.S. Stribling, The Sound Wagon, 1935 / Electorii, 1994, Romhelion)

Despre vânzarea liberă şi fără nici o restricţie a voturilor

- [...] Bine, dar cred că şi dumneata eşti de părere că nu e just ca oamenii să-şi vândă voturile?
- Dimpotrivă, un vot presupune o opinie în legătură cu acţiunea politică care poate asigura celui care votează maximul de avantaje; dar dacă nu are nici o opinie şi votează la întâmplare, în cazul acesta singurul avantaj ce i-l poate oferi votul este să-l vândă la un preţ cât mai ridicat. Te rog să mă crezi, eu sunt de părere că legea care opreşte vânzarea liberă şi fără nici o restricţie a voturilor îi privează pe marea majoritatea a americanilor noştri, lipsiţi de imaginaţie şi fără convingeri politice, de singurul beneficiu real ce li l-ar putea aduce voturile lor.

(T.S. Stribling, The Sound Wagon, 1935 / Electorii, 1994, Romhelion)

Despre învăţătură, la 1600

Iar studenţii de prin universităţi, dându-şi îndată seama de ce puţine foloase aduce studiul poeziei, matematicii şi filosofiei, de ce puţină cinstire au parte şi cât de puţini oblăduitori găsesc, se dedică neîntârziat îndeletnicirilor mai lesnicioase, de jurist, doftor sau preot, împărţindu-le între dânşii şi ocolind totodată artele precum istoria, filosofia sau filologia sau mulţumindu-se cu o spoială din fiecare, urmând a se sluji de dânsele ca de nişte jucării plăcute, potrivite doar la masă şi spre a-i ajuta la vorbă, căci ele nu slujesc la mare lucru: cel ce se pricepe a-şi număra galbenii ştie destulă artimetică; cel ce-şi poate croi singur o avere frumuşică e un geometru îndeajuns de iscusit. [...] Cea mai desăvârşită stiinţă a opticii e aceea de a face să se răsfrângă asupră-ţi razele oblăduirii vreunei persoane suspuse. Şi numai acela e bun inginer, ce se învredniceşte a găsi un mijloc de dobândire a slujbelor înalte…

(Robert Burton, Anatomia melancoliei / The Anatomy of Melancholy, vol. I, part. 1, sect. 2, memb. 3)

Ţărănisme

- V-oi da io bani când mi-oi vedea ceafa! Aia e! îi mai aruncă Leana dascălului, apoi se întoarse spre Nicu. Iote, bă nărodule, ce zice al lu’ Strepez: că să-i deie Ion al nostru un milion!

Nicu, buimac, o privea cu gura deschisă. Nasul lat şi roşu, imobil, ţinea departe ochii minusculi. Nu reuşea decât să icnească scurt, scărpinându-se cu braţul drept, înfipt pe sub cel stâng şi printr-o crăpătură a cămăşii gălbejite, undeva sub umăr.

- Îîu, că prost fusăşi toată viaţa! îl repezi Leana nervoasă, dând din mână să nu-l mai vadă. Bă, ţî spui io, se întoarse ea către Strepez, bani de la mine nu vedeţi. Ce, io nu ştiu că lu’ popa Costel îi trebe banii să termene gardu’? Pă’ pe banii mei vreţi voi, mă, să termenaţi gardu’, ai drânii de jmecheri! Ori vă dau coceni şi boabe, ori nimic! Io am copii la oraş. Acu’ le zâc să vie, ne punem la maşină şi mergem la Rotunda. Îl botez acolo şi pe la voi nu mai calc!

- Leano, io-ţ’ spusăi: ori bani, ori lemne! Popa Costel nu vrea altfel.

- Lemne? Unde vezi tu lemne la mine-n bătătură, ogârjitule şi prăpăditule? Boteza-v-ar cu-ăl din baltă de nehămesiţi ce sunteţi! Ptiu, nărodule! Loa-te-ar moalele de cap să te ia, de nărod ce eşti!

Tot bombănind, Leana se suci furioasă şi-o apucă spre casă, legănându-şi trupul deşirat pe fiecare pas. După câţiva paşi se întoarse şi-i aruncă un fulger de privire bărbatului care încă se mai scarpină sub umăr şi zâmbea satisfăcut, cu mintea goală şi ochii strânşi:

- Zi-i bă tu, că-i copilu’ lu’ văr-to! Îîu, că prost fusăşi toată viaţa! Eşti o glugă de coceni!

Viorel ZAICU, Întoarcerea, ALL 2011.

Cea mai adevărată limbă românească pe care am citit-o eu de la Marin Preda încoace. Şi una dintre puţinele cărţi contemporane care povestesc satul românesc de azi.

Argentina 1910

Întâmplarea face că, în ţara noastră, oamenii cu adevărat superiori s-au afirmat aproape întotdeauna singuri, au fost autodidacţi, self-made men, în vreme ce mediocrii, tipicarii au avut aproape întotdeauna o diplomă în chip de paşaport de complezenţă.

(Roberto J. Payró, Hazliile isprăvi ale nepotului lui Juan Moreira)

Degete mici, 3

Aşa, şi? – cam asta fu reacţiunea după ce terminai cartea aseară.

Scrie bine (partea despre Onufrie, de exemplu), când nu scrie plicticos (partea despre argentinieni), da’ nişte bucăţi bine scrise nu fac împreună un roman.